cald în bucătărie. na, că sună la uşă. cin să fie, cin să fie? nimeni. mde… bancuri proaste făcute oamenilor ocupaţi. mă întorc în bucătărie. iar sună. devin “uşor” nervos. nu mă mai uit pe vizor şi deschid:
- care eş…
îngheţ. scara plină de urlători care cîntă:
- mulţi ani trăiască…

mă rog. nu cîntă, intonează urlă etc. ionela, andra, anca, elena, gabi, nora, george, ioana, carmen, florin, simona, paul, lorena, cristean, anca, dan, mihaela, dan, andrei, angela, andrei, sanda, dragoş, aleaxandra, liviu, irina, aurelian, mirel, ella, emil, veronica, florin, nuami, cristian, maria, daniel, diana, zohar, ruxandra, cristian, ileana, florin, diana, ion, flavia, catalin, dorothea, bogdan, mihaela, bogdan, alin şi alţii pe care nu-i mai văd că scara are coturi. oricum vecinii au ieşit ca la bîlci şi nu înţeleg ce se întîmplă. îi bag în casă. locuri pe covor, gîrlă. scaune ioc. doama tanţa sparge scrumiera. aplauze prelungite.
- s-au spart ghinioanele.
- poate-mi plătesc unii facturile…
- nu mai fii şi tu supărat de ziua ta!
- nu sunt, dar ce mă fac cu voi. iaca nişte vin roşu, pahare sunt aici… uite tirbuşon… pe mine mă scuzaţi că am ceva treabă.
- ce ne faci?
- cozonaci!
- cînd sunt gata?
- vezi lopata!
- ne spui cum?
- da! pe drum!
aplauze unanime.
- nu vă primesc în bucătărie că e foarte cald ca să fie ingredientele calde.
- nu ne spui…
-…cum le pui?
- mai tîrziu
o să viu
să vă zic
că-s peltic!
plec spre cîmpul de luptă:
- un voluntar la mine fuge!
se reped vreo doi.
- doar unul!
mutre lungi.
- bine, veniţi amîndoi.
- ioane, ia tu te rog ligheanul ăla şi cazează-l pe masă.
- dane, pune în lighean făina. da, da, alea patru chile, că la cîţi sunteşi îmi trebuie un vagon de cozonaci. acu facem maiaua. lapte la încălzit cît să suporte mîna. pui laptele peste drojdie să se desfacă, un pic de făină şi nişte zahăr. vezi nu turna zahărul cu lopata că moare maiaua. aşa… batem uşor pînă face băşici. lăsăm să dospească. acu facem o gaură în făina din lighean, punem maiaua, gălbenuşurile, albuşele, restul de zahăr şi începem să frămîntăm. uşor ca să înglobăm tot. acu începe bîlciul. în vasul de pe aragaz e unt topit. amestecăm cu ulei ca să nu iasă cozonacul uscat. mă rog, aşa mi s-a spus că se întîmplă. începe partea grea. ioane, tu ţine, te rog, de lighean, iar tu, dane, stai de pază la grăsime.
- cît frămînţi?
- pai pînă nu mai rămîne aluat pe deşte şi oricum la cantitatea asta măcar o oră.
şi dăi şi luptă. moi mîinile în grăsimea călduţă, frămînţi şi iar… şi iar… scoatem coca din lighean, presărăm făină pe masă şi dă-i şi luptă şi luptă şi dăi.
- la cozonac ideea e frămîntatul, de aia e dificil să-l faci singur. ai grijă să nu torni zahăr prea mult şi lichidele, adică laptele şi ouăle să fie în funcţie de umezeala făinii. de aia e bine ca bucătăria să fie caldă. cozonacul e ceva viu căruia-i trebe’ să-i fie bine la facere, că să nu te refuze la crescut. proporţii găseşti la greu pe internet, dar eu pun după ochi, ţine de experienţă. la început e bine să fii foarte strict ca să n-o dai în bară.
terminăm, ei mai obosiţi de uitat, decît eu de frămîntat. aşa-s bătrînii. Punem aluatul în lighean la loc, acopăr cu o pînză albă şi mergem la un pahar de vin. ei. eu stau de umplutură. e secret de familie. nuca se fierbe-n lapte. cu cacaoa şi zahărul. se lasă la răcit şi se bat albuşele rămase de la gălbenuşuri. spuma care nu cade din vas se înglobează în crema răcită. între timp coca dă pe-afară. ţip:
- două voluntare.
andra şi carmen se reped la uşa bucătăriei:
- aici sunt formele…
- …păi văd şi nişte crătiţi…
- de forma cilindru aţi învăţat la şcoală?
- eu ştiam că…
- discutăm după. acu e muncă la greu. cineva tapetează formele cu unt şi făină. cineva ia aluat din lighean, pune pe masa presărată cu făină, ia de aici umplutură şi răsuceşte aşa… după care obiectul se depune în formă. pentru cratiţi folosiţi ideea de mel mel codobelc…
- punem apă?
- faci mişto?
- io? nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu…
- bine. formele se lasă un pic să crească şi după asta se dau la cuptor. te rog să baţi nişte ouă. iei pensula şi îi pictezi. se poate presăra zahăr sau pune mieşi de nucă, dar pictatul le va da luciul de sărbătoare.
iese primul d ela cuptor. e fierbinte. îl aşez cu grijă pe o parte pe bufet unde pusei o placă mare de lemn.
- cîţi ies?
- şaişpe?
- cîţi???
- cîţi ai auzit. la un chil trebuie să iasă patru cozonaci în aceste forme. dacă ies mai puţini e semn de lene că nu l-ai bătut destul…
- …săracul de el.
- bine. căinează-l acu. faci mişto în continuare.
- io? nuuuuuuuuuuuuuuuuu…
- … da da.
în sfîrşit ultima tranşă e la cuptor.
- hai să ducem la popor cîţiva. mai vine un  voluntar?
- nu e periculos?
- da, dacă nu ai minte şi bagi în tine o tonă, dar uşor uşor cu vin roşu de buturugă e perfect.
apare elena, numai un zîmbet de la vin:
- gata cozonacii? îi încearcă cu degetul.
- ai grijă! da, sunt gata.
fetele iau cîte doi cozonaci şi ducem în casă. nu se taie. se rup şi fiecare ia cîte o fîşie fierbinte. vin, cozonaci, prieteni, ce mai viaţa e perfectă. mă iau cu vorba , cu vinul şi deodată simt miros de ars. ionela de colo:
- e semn că n-ai avut noroc în viaţă…
- bătaie, mai apuc să spun repezindu-mă în bucătărie.

cînd vine vorba de ciorbă devin gînditor. amicul meu, gabi, are acasă o nevastă iscusită şi el e un mare amator de ciorbe. stînd într-o zi la o ţuiculiţă de pe lîngă mureş mă întreabă insidios:
- ce ciorbă îţi place mai mult?
- ar trebui să ştii…
-…de burtă?
mă las pe spate şi scot tutunul de pipă pregătindu-mi o nouă încărcătură.
- ei?
tac şi aprind obiectul. cînd începe să fumege ca lumea:
- ciorba, dragul meu, e o filosofie şi o delicată apropiere între prilej şi starea sufletească. oamenii melancolici preferă supa cu graţioasele volute ale tăieţeilor, pretenţioşii vor vrea o ciorba a la grec sau o cremă supă de sparanghel, cheflii una de burtă sau de ciocănele acrită cu moare, riguroşii una tematică, tradiţionaliştii borşul cu leuştean şi aşa mai departe. mie îmi place ciorba pentru prieteni mulţi şi care vin la o masă de multe ore.
- chestia aia în care stă lingura ca turnul eifel?
- exact.
- păi?
- o astfel de ciorbă se face de dimineaţă şi începe cu drumul la piaţă. musai să fie o piaţă bogată prin care mintea să-ţi înflorească. intri întîi la măcelar şi alegi rasol de vacă cu măduvă bună, cap de piept de vită cu zgîrciuri, la fel şi la porc, mai puţin măduva, aripi de curcan şi un pui mititel. astfel ai gusturi diferite şi carne la greu. e plăcut să dai de tot soiul de bucăţi de texturi variate. treci pe la mezelărie şi pui în sacoşă ceva afumătură. de preferat e o scăriţă. treci pe la tarabele de zarzavat de unde începi să culegi leuştean, pătrunjel (nu uita de rădăcină), ţelină (cu frunze cu tot), ceapă (dacă e verde e şi mai bine), morcovi, păstîrnac, un pic de tarhon, lobodă, ştevie dacă e, vreo doi cartofi roşii, o mînă de fasole pestriţă, o varză mică, lămii, ardei de toate culorile, un dovlecel, şi mazăre ar fi ceva… pe scurt cam tot ce îţi face cu ochiul şi e foarte proaspăt. nu uita de ardei iuţi, borş şi smîntînă. ouă sper că ai deja.
cînd ajungi acasă pui repede carnea toată la fiert într-o oală mare cu apă rece. uite, una ca asta.
- ăsta e cazan.
- mă rog, are numai cinşpe kile. deci pui la fiert şi treci la spălat şi tocat zarzavatul şi legumele. nu uita să spumuieşti. după ce a fiert de a căzut carnea de pe oase, strecori si alegi bucăţile de ciorbă. aruci oasele şi pielea păsărilor. tai în bucăţi mici şi pui totul la loc. pui ceapa la călit într-o altă cratiţă în ceva ulei de măsline. adaugi rădăcinoasele să se călească şi ele. după asta le pui în oala mare. iei zarzavatul şi-l toci ca pentru raţe. îl adaugi şi pe el. nu uita să laşi la o parte ceva pătrunjel tocat pentru pus în farfurii cînd îl serveşti. după ce totul a fost pus la fiert bine (ai uitat de fasolea uscată? sper că nu şi ai pus-o de mult odată cu bucăţile de carne fără oase), iei cîteva ouă, nu te zgîrci, le baţi bine şi le pui amestecînd să se facă zdrenţe. acu începe dresul de acru, borş şi lămîie, de sărat…
- de ce nu pui sare la început?
- să fie carnea mai tandră. guşti şi decizi. nu uita că de scos nu mai poţi scoate şi dacă trebuie să treci la adăugat apă mai bine faci limonadă. e mai simplu. la masă pui smîntîna şi ardeii iuţi să-ţi ia fiecare după gust, iar de un vin alb tămîios, nu dulce, ai mare grijă să fie rece.
- unde-i filosofia?
- într-o dimineaţă frumoasă, cînd te găndeşti că ţi se va umple casa cu prieteni flăminzi şi dornici de taclale. ciorba asta e CIORBA. gusturi proapsete, diverse, dar nu certăreţe. ca o masă cu prietenii.
- aferim, nene iancule!
- mai toarnă una mică. mi se uscă gîtul…
-gabiiiiiiiiiiiiii, mi-ai luat cola?

- Ce-mi dai azi, da ‘ai grijă că mi s-a urcat colesterolu-n pod, zise Rodica aprînzîndu-şi tacticos o ţigără.
Adi se hlizea:
- Vodcă!
- O salată de ton te pasionează? intrebai.
- Nu-mi place peştele…
- Ăsta o să-ţi placă.
- Păi spune atunci cum îl faci.
- Nu mai bine vii cu mine-n bucătărie să vezi?
- Du-te că eu am treabă la calculator.Am intrat în bucătărie cu trei conserve de ton în saramură, nu în suc propriu cum scrie pe ele.
- Evident că e perfect dacă ai ton proaspăt, dar conservele care nu-s în ulei merg foarte bine. Le prefer inclusiv celor în ulei de măsline pentru că-l prefer pe extravirgin în combinaţie. Deci desfă te rog “conversele”, scurge-le bine de apă şi caută un castron mare de inox. Ăla de colo. Bagă şi zeama de la o lămîie.
- Ascultă, tu m-ai luat pe mine de ajutor?
- Te-ai prins!
Am scos o două pungi de juma cu porumb congelat boabe.
- Dă-mi te rog oala aia verde. Aşa. Pune apa, dă un praf de sare şi la focul mare cu ea. Eu între timp pun cîteva ouă la fiert. Vreo şase. Uite acum iau nişte castraveţi muraţi, ai grijă la sare, îi tai cubuleţe şi-i pun peste ton. Iau muştarul acesta de Dijon, mă rog nu e de la mama lui da’ merge. Ideea e că e plăcut să simţi boabele de muştar întregi în salată. Punem după gust, dar din belşug! Un praf de piper, unul de sare, ceva ardei iuţi pisaţi…
- …Nu exagera…
- …Tot după gust. Vezi că a fiert porumbul. Uite acolo strecurătoarea aia mare. Fă-i inaugurarea.
- Cureţi tu ouăle! Mă exploatezi!
- Se face. Nu le fierbem tari, ci aproape cleioase. Le curăţ şi le toc înainte de a le pune în castron. Ideea e că nu merge maioneza din borcan.
- Ouă? Dar ţi-am zis de colesterol.
- Ops. Bine că ai spus la timp şi nu le-am pus încă. Repede, un cartof şi o ţelină. le fierbem bine bine.
- În coajă?
- Desigur. E mai palpitant şi mai gustos. Curăţam, le pasăm bine bine şi facem o porţie pentru tine. Amestecăm…
- Stai să tin minte. Porumb, castraveţi muraţi, cartof, ţelină, piper, sare, ton, lămîie, ulei de măsline extravirgin, …
- Din belşug, dar să nu plutească salata-n el, ai grijă. Cartoful şi ţelina e în loc de maioneză. Poţi să le freci înainte cu ulei şi să adugi sosul.
- Atît?
- Da. Se mai poate pune fasole verde, mazăre, brocoli sau numai salată verde. După cum ai chef şi te duce inspiraţia.
- Pot pune somon afumat?
- În princiu da. Poţi să pui şi gogoşari muraţi pe lîngă castraveţi.
- E foarte simplu!
- Evident. E şi practic. Punem nişte farfurii generoase, alea albe de colo, ornăm cu pătrunjel verde şi hai la masă.
- Adiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! Să vezi ce bine gătesc.
- Staţi un pic că mai modific ceva la grafica asta.

- Nu-mi place spanacul, îmi zise Ionela strîmbînd uşor din nas.
- Ghinion, zîmbii cu legăturile în braţe. Te uiţi la mine cum îl fac şi nu ai decît să nu măninci. Avem oricum apă proaspătă.
Zis şi făcut. Am cazat în chiuvetă minunăţia de spanac fraged şi de un verde închis şi tandru. Ea s-a aşezat pe singururl taburet din bucătărie.
- Mai întîi îi facem toaleta. Spălăm fiecare frunză în parte bine şi-i rupem codiţa. Ideal e ca în piureul de…
-Aaa, faci piure!
- Şi?
- Tot aia. Nu-mi place.
- Mai ia un pahar de apa rece. Te calmează. Deci după cum ai văzut l-am spălat ţi acum îl punem la fiert in apă într-o cratiţă generoasă…
- Generoasă cu ce anume?
- Cu bătaia care o să o iei dacă mă mai întrerupi din prelegere.
- Ete na!
- Da da… Ai grijă să nu-l fierbi pină devine pastă. Trebui doar să fie frunzele moi şi mai ales să nu-şi schimbe culoarea.
- Nu pui sare?
- Poţi pune şi sare… după. Le scurgi frumos…
- Mama punea zeama în sticle ca să o bem. Cică e sănătos.
- E, dar e altă poveste şi nu mă pasionează. Scoate te rog tocătorul de vinete.
- Uite-l!
- Tocăm frunzele şi avem grijă să îndepărtăm “vinele” prea groase. Ai grijă să fie tocate cît mai fin. Punem în castronul acesta mare de inox. Dă-mi te rog pachetul acela de unt.
- Ce moale e!
- Tu parcă ai fi comentator la fotbal. Una două trebuie să zici ceva, spusei punînd tot unul în spanac şi începănd să amestec. Uite, acum e taman bine. Te rog pasează şi laptele de lîngă aragaz. Punem puţin cîte puţin, adăugăm şi un praf de sare şi e cam… gata. Guşti?
- Mrrr…
- N-ai să mori. Cum e?
- Interesant.
- Mie aşa-mi place spanacul. Mai sunt şi alte reţete. De exemplu mîncare de spanac unde căleşti oarece ceapă…
- Cepuţă…
- Mde… Pui spanacul tăiat după ce a fost fiert, adaugi sos de roşii, piper măcinat şi cam asta e. Sau orez cu spanac. Se face ca şi orezul cu ştevie…
- De ce nu faci ştevie?
- O să fac. Dar mai important decît toate e că dacă spanacul e foarte tînăr şi fraged se poate pune în salată…
- Nu vreau!
- Apă rece, ţi-am spus. Păstorel avea o reţetă de piure de spanac ce dura trei zile. Se punea la rece şi după o zi iar se freca cu unt şi tot aşa. Cred că se putea spune că e unt cu spanac nu invers. Mă rog exagerările lui precum povestea cozonacilor.
- Care poveste?
- Aia la Paşte cînd vom vorbi de cozonaci. Acum fac ochiuri romîneşti.
- Eu vreau două.
- Din păcate nu sunt decît pentru cei ce mănîncă spanac…

dragă alex,

mă-ntrebi ce să faci cu ştevia. răspunsul meu e simplu: multe! ca orice plantă verde şi sezonieră, cu aromă de primăvară, ştevia e bună la orice. eu am făcut ieri nişte pui cu ştevie. reţeta e simplă şi nu diferă mult de majoritatea tocăniţelor. nu am folosit ceapă uscată, ci cîteva fire de ceapă verde şi, evident, usturoi verde. le-am taiat cu tot cu frunze la vreun centimetru… parcă te văd măsurîndu-le :-) Le-am pus în oală cu ceva ulei de măsline, boia, piper, sare, busuioc şi le-am lăsat la prăjit uşor, să arate bucăţile alea albe ceva mai translucide. Am pus puiul dezosat, despieliţat şi îmbucăţit. Amesteci pînă cînd carnea prinde o crustă fină, aurie. Stingi cu vin alb. Şi ceva apă. Cînd carnea e cam gata pui ştevia tocată ca pentru raţe. Potriveşti de sare şi piper. Poţi pune şi un vîrf de pastă de ardei iute, şi cînd ştevia e gata, totul e gata, vorba lu’ Pavel. Merge cu mămăliguţă ceva de speriat. Evident cu vin alb tămîios, nu dulce, dar nici sec. De ăla de care ai pus la mîncare, că nu-i frumos să torni în oală oţet ieftin. Nu uita de smîntînă.

Poftă bună!

al2lea mirosi cu încîntare ţuica gălbioară. încep să car din frigider măsline kalamon, aromate şi ascuţite, pastramă fragedă în felii subţiri, brînză telemea veche, ceapă verde, nişte fire de usturoi verde obraznic şi peştele marinat.
- aha. ăsta-i.
- gustă întîi. îmi place scumbia mai mult decît heringul sau macroul, are o textură mai fină, dar reţeta e bună şi cu ceilalţi doi.
puse pe felia de pîine prăjită o bucată de scrumbie, pregăti ceapa verde şi…
- mmm… buuun.
- ia cu ţuică.
se conformă urgent.
- cum?
- ce cum?
- care-i reţeta?
- la ce?
- cum la ce, la peşte!
- banal. oţet bun de struguri şi apă-n cantităţi egale. dafin, piper de toate culorile, ienimbahar, două trei cuişoare, pielea unui ardei iute uscat, cîteva linguri de ulei de măsline, ceva sare. pui la fiert. în timpul ăsta filetezi peştele. ştii cum se face?
- da.
- bun. îl tai în bucăţi de bagat una-n gură. e neplăcut să muşti şi să curgă zeama pe tine. unii pun cu piele şi oase, dar e păcat de munca de după. iei un borcan, nu uita sa stingi focul după ce a dat în clocot lichidul, şi aşezi un strat peşte şi unul de ceapă roşie sau albă mare tăiată solzişori, să se simtă bine fileurile, pînă termini. torni lichidul rece peste cît să fie un deget deasupra şi gata. aştepţi cîteva zile si dai iama.
- cît?
- o săptămînă?
- bine şi invitatul trecu la a patra porţie.
- alo domnu, lasă şi altora…
un rînjet satisfăcut fu răspunsul.

- Vecineeeee, se aude de jos.
Scot capul pe geam curios să văd cine strigă. Cristi, casierul blocului, e pe alee.
- Nene Iancule, ce miroase aşa de bine?
- Vino dom’le sus şi ai să vezi.
Urcă repede, deschid uşa şi-l invit să ia loc pe un taburet în bucătărie. Deschid cuptorul aragazului să se uite. Face ochiimari pe deasupra ochelarilor şi se uită mirat la mine.
- Păi nu vezi? E coastă umplută, zic eu şi scot din frigider un vin alb tămîios şi sec. Pun pe masă nişte icre de crap şi m-apuc să toc nişte ceapă.
- Ce-i aia coastă umplută?
- Coastă de miel umplută cu umplutură de umplut…
- Faci mişto de mine, nene Iancule, şi mie-mi plouă-n gură. Nu e frumos să te iei de oameni pofticioşi.
- Ia cu icre. Nu aşa. Unge gros pe felia de pîine şi pune aşa în ceapa verde tocată mărunt să capeţi covoraş deasupra lor. Mestecă încet şi dă cu vin rece ca să…
- Hai, bre, las-o dracului…
- …poţi s-asculţi. Ţin-te de ea! Acu’ doar mesteci şi cum nu-i frumos să vorbeşti cu mîncarea-n gură vei asculta. Deci coastă umplută. Pregăteşti tocătură de drob, mie-mi place să pun nişte ficăţei de pasăre şi oarece pipote de pui la fiert pe lîngă miel, iar cînd toc bag verdeaţă la greu. Ceapă verde, usturoi verde, pătrunjel, mărar, busuioc, cimbru, başca piper negru aromat, sare, mă rog după gust. Iei ţambalul de miel, coastele adică nedesprinse una de alta, şi confecţionezi un buzunar cît mai larg pe exteriorul lor fără să perforezi nici într-o parte nici în alta. Umpli, coşi şi dai la cuptor, după cum vezi.
- Bună idee!
- Ţi-am zis să nu vorbeşti cu gura plină. Ai grijă de un strop de ulei de masline sau de nişte costiţă dacă preferi mai afumat. Tai feliile lungi şi le pui deasupra să-nvelească obiectul. La final bagi şi unul două pahare de vin…
- Alb?
- … roşu Cristi, zic impacientat. Ai grijă să nu fie neunsă că se usucă şi nu e de bine. Se mănîncă rece pe post de aperitiv sau în locul drobului.
- Deci ai rămas cu prapurele!
- Serios? Da’ Drobul ăsta cu ce-o fi-nvelit?, zic şi scot din frigider obiectul.
- Credeam că…
- Numai proştii cred, comuniştii verifică. Cam asta e. Dacă vrei vii luni, a doua zi de Paşte, că duminică-s la mama şi-ţi dau o felie.
- Cum adică felie?
- Simplu, tai de-a lungul coastei şi ai o felie. Acum gata cu explicaţiile. Aici nu toarnă nimeni, cum spunea Mircea Crişan?

- ce faci?
- iaca bine, treabă…
- …pentru viitorele generaţii?
- siktir!
se auzi un hăhăit satisfăcut în receptor.
- treci p-aci?
- dacă ai vodcă…
- e la congelator.
- cam într-o juma de oră.
scot vinetele din pungă, dau drumul la un foc zdravăn şi le pun la flacără direct. secretul e să fie făcute repede ca să rămînă “carnea lor albă. le curăţ imediat ce se coc şi p-afară sunt uşor arse. rapid sub jet de apă rece. se întind la odihnă pe un fund de lem, date cu sare şi lăsate să se scurga de lichidul vîscos şi amărui. sună la uşă.
- saliu, eşti singur?
- da.
- mai bine.
scot două pahare cinstite şi găleata de vodcă finlandia din congelator. curge ca uleiul.
- salată?
- desigur. ce mai zici?
- păi de-un moft de două…
- ţi s-a urît cu binele văz io.
rîde. eu iau cite o vînătă coaptă şi o aştern delicat pe un alt fund de lemn la tocat. iau tocătorul în mînă, tot de lemn. mă uit ameninţător.
- eşti nervos, după cum baţi la ele.
- da da…, zic eu printre dinţi şi dau mai tare în vînătă.
le toc bine şi le pun intr-un castron de inox.
- aşa multe faci?
- păi pentru două persoane.
trecem la operaţia finală cu ajutorul altui ţoi de vodcă. pun ulei de măsline, amestec, mai ulei, mai amestec. sare, zeamă de lămîie, aşa o juma de ceaşcă, puţin piper…
- gustă!
- mai pune sare.
- pui tu la tine-n farfurie. vrei cu ceapă sau cu usturoi?
- ceapă.
- unora le place cu usturoi, dar şi eu prefer ceapa, e mai blîndă.
- nu pui şi dovlecei?
- la pensie, pînă atunci iau toxinele în plin. doar două luni ai vinete bune pe an, ce rost are să le chinui. nu-mi plac alea din congelator şi nu manînc decît vara şi la începutul toamnei. mai fac o ţîră de zacuscă, un ghiveci, două şi uit de ele pînă la anul viitor.
pun în farfurii mari albe cîte un munte înconjurat de o liotă de felii de roşii bine coapte şi dulci.
- crapă, crăpa-ţi-ar ochii!
- deci să reluăm. nu crezi că e un moft să…
mă uit la vodcă, mă uit la el şi parcă mi-e milă să-i sprg sticla-n cap…

- Am nişte friptură rece de porc, oarece vin de buturugă de la drăgăşani şi frigiderul gol la dispoziţia ta.
- Chiar gol?
- A, nu. vreo cîteva legături de pătrunjel, usturoi…
- Perfect. scoate-le şi pînă le aranjez eu curăţă căpăţîna asta.
- Toată? Faţa lui Andrei implora milă.
- Da, zic eu sadic şi mă apuc să spăl pătrunjelul. Lămîie ai?
- Nu, spune el. Gata.
- Te duci la piaţă, iei o lămîe, ulei de măsline şi nişte alune.
- Alune?
- Hai repede.
Tai pătrunjelul cu tot cu cozi şi-l cazez în robotul de bucătărie cam nefolosit laolaltă cu căţeii de usturoi. . Pînă vine ipochimenul îmi pun un pahar de molan ca să mă odihnesc. Apare torero.
- Păi hai să vedem. Alunele-s sărate?
- Nu.
- Bine. Stoarce juma de lămîie, pune zeama acolo şi alunele…
- Şi alunele?
- O să rămîi mirat pînă la urmă. Ia să punem nişte ulei de măsline… cam atît, sare, piper şi să-i dăm drumul.
Opresc robotul, dau de pe pereţi frunzele rămase şi mai dau o tură. Iese destul de mărunt dar nu chiar ca o pastă.
- Şi ce facem cu asta?
- Păi lîngă friptură sau peste friptură sau doar cu pîine, merge şi cu peşte, dar mai pui ceva lamîie si toci mai bine.
- Păi dupămasă vine Mirela.
- Şi?
- O să miros a usturoi, zice el deznădăjduit.
- Îi dai şi ei şi se rezolvă. Hai noroc.

- Anul ăsta faci sarmale?
- Da.
- Cum?
- Simplu. Toc carne, amestec cu orez, oarece mirodenii, împachetez sarmalele, le pun la fiert şi gata.
- ?!?
- Ce nu e clar?
- Nimic. Ce carne, ce mirodenii, ce împachetezi, cum împachetezi, cu ce împachetezi etc.
- Carne. Păi în principal porc, dar după gust se poate amesteca. Ideea e să fie foarte fin tocată. O dai prin maşina de tocat de două ori. După aia o pui într-un castron si adaugi: orez, nu prea mult ca se înfoaie şi nu-i pilaf…
- Cît?
- Păi o cană la vreo trei kile de umplutură. Piper, sare, boia, verdeţuri…
- Ce verdeţuri?
- Ce ai în casă…
- Ce am în casă?
- Elena! Mărar, pătrunjel, cimbru, corinadru, busuioc…
- Toate?
- Nu. Evident. Ce-ţi place şi cît îţi place. Unora le plac verdeţurile, altora ba şi nu pun de fel. Nu e bine să exagerezi, dar un pic nu strică la aromă. Idea sarmalelor e simplă. Te întrebi ce gusturi ar merge-mpreună ca să dea unul ca să-ţi placă. De aia există şi sarmale de peşte. De aia unii pun oaie, alţii doar porc, unii le fac grase, alţii slabe, cu afumătură sau nu, cu  zeamă lungă sau scăzute, mici sau foarte mari. Cîte case atîtea feluri de sarmale. Reţetele precise nu sunt folositoare aici, de fel. O reţetă îţi spune doar ce sa faci, nu ce să pui. Depinde de tine şi de istoria ta. Mie îmi plac sarmalele în foi de varza murată cu afumătură şi cele în viţă fără afumătură. Aveam în facultate un amic din Calafat ce primea de acasă sarmale cu “peştişori”, adică în zeamă multă şi cu ardei capia printre ele. Corect e să spui nu “cele mai bune sarmale”, ci doar “cele care-mi plac mie”. Sunt cîteva principii.
- Care?
- Ai răbdare…
- Am.
- Ăsta e primul principiu. Ai răbdare şi gîndeşte bine ce faci. Alege clar combinaţia şi nu pune toată cămara în sarmale. Toacă foarte fin carnea şi alege foile de împachetat cît mai subţiri fără “vine” groase sau chiar fără. Nu strînge sarmaua că iese cam tare. N-o lăsa prea liberă că se împrăştie. După împachetare lasă-le la rece o zi. Fierbele mult, ar fi bine să ai un ţast, dar e cam greu la bloc. Foc mic şi fierte mult. Pune la fiert şi un strop de vin cu vreo oră înainte de a le scoate de pe foc. Asortează vinul. Cam asta e. Sarmalele sunt o mîncare internaţională şi liberă.
- Am înţeles. Eu vreau şi cu varză şi cu viţă.
- Da da…